Baschet-reguli
Baschet
Baschetul este unul dintre cele mai răspândite jocuri sportive din lume; se caracterizează prin fineţea, precizia şi fantezia exerciţiilor tehnice şi tactice, prin talia înaltă şi calităţile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă şi de sacrificiu, inteligenţă şi rezistenţă nervoasă.
Cuprins
* 1 Istoric
* 2 Regulament
o 2.1 Terenul de joc
o 2.2 Liniile de aruncări libere şi zonele de restricţie
* 3 Baschetul în România
Istoric
Vechile populaţii incaşe, maya şi aztece practicau un joc în care mingea era aruncată într-un inel de piatră, suspendat orizontal pe un zid. Băştinaşii din Florida aveau o ţintă formată dintr-un coş de nuiele iar indienii din America plasau un fel de coş în trunchiuri de copac.
În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Springfield, din statul Massachusetts, SUA, pe numele său James A. Naismith, încercând să facă mai variate lecţiile de educaţie fizică ale studenţilor, cu un conţinut mai atractiv şi mai dinamic, fără condiţii materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi şi a înlocuit poarta cu un coş suspendat pe un perete. Astfel a luat naştere sportul căruia i s-a spus apoi basketball (basket = coş, ball = minge).
La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se răspândeşte în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis). În 1932 se constituie Federaţia Internaţională de Baschet Amator (F.I.B.A.) şi din 1935 se dispută Campionatele Europene (la care a participat şi ţara noastră).
Regulament
Un joc de baschet are loc între două echipe a câte 5 jucători pe teren fiecare. Scopul fiecarei echipe este să introducă mingea în coşul adversarilor şi să încerce să împiedice cealaltă echipa să înscrie. Echipa care înscrie cele mai multe puncte la terminarea timpului de joc va fi învingătoarea jocului respectiv. Mingea poate fi pasată, aruncată, lovită, rostogolită, driblată, în orice direcţie.
Terenul de joc
Terenul de joc este o suprafaţă dreptunghiulară, plană şi dură, liberă de orice obstacol. Dimensiunile terenului trebuie să fie de 28 m în lungime pe 15 m în lăţime, acestea fiind măsurate de la marginea interioară a liniilor care delimitează terenul. Federaţiile naţionale au autoritatea să aprobe pentru competiţiile naţionale, terenurile de joc existente cu dimensiunile minime de 26 m lungime şi 14 m lăţime.
Terenul de joc va fi delimitat de linii. Toate liniile trebuie să fie trasate cu aceeaşi culoare (de preferinţă alb), să aibă o lăţime de 5 cm şi să fie clar vizibile. Aceste linii sunt: liniile de fund (pe lăţimile terenului) şi liniile laterale (pe lungimile terenului). Aceste linii nu fac parte din terenul de joc. Orice obstacol inclusiv scaunele din zona băncii echipelor trebuie să fie situate la cel puţin 2 m distanţă de terenul de joc.
Linia de centru trebuie trasată, paralel cu liniile de fund, din punctele centrale ale fiecărei linii laterale. Ea va fi prelungită cu 15 cm în afara fiecărei linii de tuşă. Cercul central trebuie trasat la centrul terenului şi va avea o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a circumferinţei. Dacă suprafaţa cercului central este colorată, atunci culoarea va fi aceeaşi cu cea a zonelor de restricţie. Semicercurile vor fi trasate pe terenul de joc având centrul la jumătatea liniilor de aruncări libere şi o rază de 1,80 m măsurată de la marginea exterioară a liniilor care le delimitează.
Liniile de aruncări libere şi zonele de restricţie
. O linie de aruncări libere trebuie trasată paralel cu fiecare linie de fund. Marginea ei exterioară trebuie situată la 5,80 m de la marginea interioară a liniei de fund şi trebuie să aibă 3,60 m lungime. Centrul liniei trebuie situat pe linia imaginară care uneşte mijlocul celor două linii de fund. Zonele de restricţie trebuie să fie spaţiile delimitate pe terenul de joc de liniile de fund, liniile de aruncări libere şi liniile care unesc extremităţile liniilor de aruncări libere cu punctele situate pe liniile de fund la 3 m de o parte şi de cealaltă a mijlocului acestor linii, măsurate de la marginea exterioară a acestor linii. Toate aceste linii, cu excepţia liniilor de fund, fac parte din zona de restricţie.
Panoul de baschet este fabricat din metal,sticlă,lemn sau plastic, având grosimea de 3 cm,iar inelul acestuia fiind plasat la 3 m de sol avand un diametru de 40 cm. Mingea de baschet este confecţionată dintr-o cameră de cauciuc, acoperită cu o anvelopa de piele, material plastic sau cauciuc, având greutatea de 600-650 gr. şi circumferinţa de 75-80 cm. Jocul este condus de 3 arbitri în teren (conform regulamentului FIBA), ajutaţi de un scorer şi un cronometror.
Un meci de baschet se desfăşoară în 4 reprize de câte 10 minute fiecare, cu o pauză de 2 minute între sferturile 1-2 şi 3-4, precum şi o pauză de 15 minute între sferturile 2-3 conform regulamentului FIBA. În campionatul nord-american NBA meciul se desfăşoară în 4 reprize de câte 12 minute fiecare. Spre deosebire de alte jocuri, la baschet se cronometrează timpul efectiv de joc, cronometrul fiind oprit la toate întreruperile jocului. Coş înscris este valabil numai dacă mingea intră în coş pe deasupra lui şi trece prin el. Daca in momentul aruncarii jucatorul se afla exteriorul liniilor de trasare a semicercului semicercului, atunci aruncarea va valora 3 puncte. Daca aruncatorul se va afla in interiorul sau in contact cu linia de trasare a semicercului, aruncarea va valora 2 puncte. Fiecare aruncare de la linia de aruncari libere va valora 1 punct. Un meci de baschet nu se termină niciodată cu un scor de egalitate între cele două echipe. Au existat competitii in care echipele puteau termina la egalitate un meci, in cazul desfasurarii unei competitii stil tur -retur, dar numai in cazul meciului tur. În cazul în care la sfârşitul timpului regulamentar de joc cele două echipe se află la egalitate, meciul se va prelungi cu o repriză de prelungire de 5 minute de joc efectiv. Dacă şi la capătul acestei reprize situaţia de egalitate continuă, meciul se va prelungi cu atâtea reprize cât este necesar ca la final o echipă să aibă cel puţin un punct mai mult decât adversara sa.
După fiecare coş marcat, mingea se repune în joc de către echipa aflată în apărare din orice loc aflat înapoia liniei de fund a propriului teren. Timeout-ul se poate acorda în ambele reprize de câte două ori fiecărei echipe, la cererea antrenorului sau a jucătorilor.
În jocul de baschet sunt sancţionate (prin pierderea mingii), fie abaterile de la regulament, fie greşelile personale (efectuate prin contact direct cu un adversar). În timpul driblingului jucătorul se poate deplasa pe teren, dar dacă a oprit driblingul, nu-l poate relua, făcându-se vinovat astfel de „dublu dribling”.
Pivotul este un post deţinut de un jucător într-o echipă de baschet. Mai poate desemna mişcarea unui jucător cu mingea, care menţine cu un picior contactul cu solul, iar cu celălalt îşi schimbă direcţia o dată sau de mai multe ori. Regula paşilor interzice jucătorului aflat în posesia mingii să se deplaseze cu ea în braţe. Regula celor 3 secunde nu permite unui jucător în atac să stea mai mult de 3 secunde în suprafaţa de aruncări libere sau să ţină mai mult de 5 secunde mingea în posesia sa, fără s-o bată în podea. Regula celor 8 secunde obligă echipa care are mingea să treacă în acest interval de timp în terenul advers (cu mingea). Regula celor 24 de secunde impune echipei în atac să arunce la coş în timp de maximum 24 de secunde. Un jucător care comite 5 greşeli personale în timpul jocului este eliminat definitiv de pe teren.
Baschetul în România
Jocul de baschet se răspândeşte în Europa de la începutul secolului XX, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904. În 1932 se constituie Federaţia Internaţională de Baschet Amator (F.I.B.A.). România s-a aflat printre cele 8 ţări membre fondatoare ale forului mondial alături de Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveţia şi Portugalia. Din 1935 se dispută campionatele europene (la care a participat şi ţara noastră).
La noi în ţară, primele demonstraţii de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în liceele din capitală, organizându-se sporadic competiţii interşcolare. Unul dintre liceele celebre la acea vreme a fost „Mihai Viteazul”, învingător în prima competiţie interliceană organizată la noi în ţară. De altfel, liceul „Mihai Viteazul” a fost şi prima instituţie care a beneficiat de un teren regulamentar de baschet. Începând cu anul 1928 se constituie diferite echipe, exclusiv masculine, la cluburile Sportul Studenţesc, Juventus sau T.C.R.
Federaţia Română de Baschet şi Volei ia fiinţă în 1931. Tot atunci este organizat şi primul campionat regional masculin. În această perioadă nu existau mai mult de 150-200 sportivi legitimaţi, baschetul trăind mai ales din insistenţele şi pasiunea unor animatori. După 23 august 1944, odată cu instaurarea regimului comunist acest sport începe să aibă caracter de masă, ca de altfel majoritatea activităţilor sportive din acea vreme. Sunt organizate campionate republicane (începând cu anul 1947), se participa la primele Jocuri Balcanice (1946), sunt organizate anual campionate şcolare şi universitare, precum şi festivaluri de minibaschet pentru copii.
Dintre performanţele României pe plan internaţional menţionăm clasarea de 3 ori pe locul IV la Campionatele Feminine Europene (1964,1966, 1968) şi de două ori pe locul V la cele masculine (1957, 1967), precum şi unele succese ale echipelor de club Steaua, Dinamo, Politehnica Bucureşti, Rapid în cupele europene. În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat pe locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV. În 1991 echipa masculină de baschet juniori a României a înregistrat cea mai bună peformanţă a vreunui lot din România la un campionat mondial de baschet clasându-se pe locul V la CM de la Edmonton, Canada. Din lot făceau parte, printre alţii, Ghiţă Mureşan, singurul român care a evoluat în NBA sau Constantin (Titi) Popa, doi dintre cei mai cunoscuţi baschetbalişti români pe plan internaţional.
În acest moment supremaţia pe plan intern la masculin este deţinută de echipa CSU Asesoft Ploieşti, iar cel mai valoros baschetbalist este Virgil Stănescu, care s-a transferat în 2007 la formaţia rusă Unics Kazan.
Tenis-reguli
Tenis de câmp
Tenisul de câmp este un sport jucat fie între doi jucători (simplu), fie între două echipe a câte doi jucători (dublu). Jucătorii folosesc o rachetă pe bază de racordaj pentru a lovi o minge de cauciuc acoperită cu pâslă peste fileu, mingea trebuind să ajungă în terenul adversarului.
Originar din Anglia, la sfârşitul secolului al XIX-lea, tenisul s-a răspândit mai întâi în lumea engleză, în special la persoanele bogate din clasele superioare.
Tenisul este acum un sport olimpic şi este jucat indiferent de bani, de vârstă, în multe ţări de pe glob. În mod remarcabil, în afara adoptării sistemului “tie-break”, regulile sale au rămas neschimbate din 1890.
Cuprins
* 1 Istorie
* 2 Turnee profesioniste
o 2.1 Grand Slam
o 2.2 Masters Series
o 2.3 Alte turnee
Istorie
Tenisul ca sport modern are două origini. Între anii 1859 şi 1865, Harry Gem şi prietenul său Augurio Perera au dezvoltat un joc care combina elemente de rackets şi jocul spaniol pelota. În 1874, împreună cu doi doctori de la Warneford Hospital, au fondat primul club de tenis din lume pentru a juca pelota pe gazonul din spatele hotelului Manor House. The Courier din 23 iulie 1884 a evidenţiat unul dintre primele turnee de tenis, care s-a desfăşurat pe terenurile de la Shrubland Hall.
În decembrie 1873, Walter Clopton Wingfield a inventat un joc similar, pentru amuzamentul invitaţilor săi la o petrecere în grădina de pe proprietatea sa de la Nantclwyd, în Llanelidan, Wales. Jocul său avea la bază vechiul sport de tenis în sală, Jeu de paume. Conform istoricilor moderni ai tenisului, şi terminologia tenisului modern derivă din acea perioadă, deoarece Wingfield a împrumutat şi numele şi o mare parte a vocabularului francez al tenisului regal şi le-a aplicat noului joc.
Primele campionate de la Wimbledon, Londra, au avut loc în anul 1877. În 21 mai, 1881, s-a format Asociaţia naţională a tenisului de câmp a Statelor Unite ale Americii (în prezent poartă denumirea de United States Tennis Association) pentru a standardiza regulile şi a organiza competiţii. Campionatul naţional american de tenis masculin la simplu, sau U.S. Open, s-a organizat pentru prima dată în 1881 la Newport, Rhode Island. Campionatul naţional american de tenis feminin la simplu s-a organizat pentru prima dată în 1887. Tenisul a fost un sport popular şi în Franţa, unde s-a organizat pentru prima dată turneul French Open în 1891. Astfel, Wimbledon, U.S. Open, Australian Open, şi French Open (care datează din 1905) au devenit şi au rămas cele mai prestigioase evenimente în tenis. Împreună, aceste patru competiţii poartă denumirea de Grand Slam (un termen împrumutat din bridge).
Turnee profesioniste
Grand Slam
În circuitul profesionist de tenis sunt patru turnee de Grand Slam: Australian Open, French Open, Wimbledon şi US Open.
Perioadă Turneu Loc Suprafaţă
ianuarie Australian Open Melbourne, Australia Australia Rebound Ace
mai-iunie French Open Paris, Franţa Franţa Zgură
iunie-iulie Wimbledon Londra, Anglia Anglia Iarbă
septembrie US Open New York, Statele Unite ale Americii Statele Unite ale Americii Ciment
Masters Series
Circuitul Masters Series cuprinde nouă turnee anuale, care se vor reduce la opt din 2009. În prezent turneele se desfăşoară în Europa şi America de Nord şi sunt organizate de ATP (Asociaţia Tenismenilor Profesionişti).
Perioadă Turneu Loc Suprafaţă
martie Indian Wells Masters Indian Wells, Statele Unite ale Americii Statele Unite ale Americii suprafaţă tare
martie-aprilie Miami Masters Miami, Statele Unite ale Americii Statele Unite ale Americii suprafaţă tare
aprilie Monte-Carlo Masters Monte Carlo, Monaco zgură
mai Roma Masters Roma, Italia Italia zgură
mai Hamburg Masters Hamburg, Germania Germania zgură
august Canada Masters Montréal/Toronto, Canada Canada suprafaţă tare
august Cincinnati Masters Cincinnati, Statele Unite ale Americii Statele Unite ale Americii suprafaţă tare
octombrie Madrid Masters Madrid, Spania Spania suprafaţă tare (interior)
octombrie-noiembrie Paris-Bercy Masters Paris, Franţa Franţa suprafaţă sintetică (interior)
Alte turnee
International Series Gold cuprinde 9 turnee. Acestea sunt mai puţin prestigioase decât turneele Grand Slam şi Masters Series dar mai prestigioase decât cele din International Series.
International Series cupinde 44 de turnee. Sunt turneele cel mai puţin prestigioase din circuitul ATP.
Handbal-explicatii si reguli
Handbal
Handbalul este un joc sportiv relativ tânăr, care a aparut în Europa la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Originile lui sunt însa mult mai depărtate şi le găsim în unele jocuri cu caracter popular practicate în Evul Mediu şi în jocurile dinamice folosite în şcolile din centrul şi nordul Europei la începutul secolului XIX. În toate variantele lui, jocul de handbal a apărut mai întâi în şcoli ca material didactic, rod al imaginaţiei creatoare a unor eminenţi profesori de educaţie fizică.
Cuprins
* 1 Istorie
* 2 Terenul de joc
o 2.1 Caracteristici generale
o 2.2 Porţile
o 2.3 Liniile terenului de joc
+ 2.3.1 Linia de 9 metri
+ 2.3.2 Linia de 7 metri
+ 2.3.3 Linia de restricţie
+ 2.3.4 Linia de centru
+ 2.3.5 Linia de schimb
* 3 Handbalul în România
Istorie
Se disting şi sunt atestate trei rădăcini multinaţionale, fiecare cu o variantă nu prea mult deosebită de handbalul consacrat şi practicat astăzi:
Terenul de joc
Caracteristici generale
Dimensiunile terenului de joc
Terenul de joc este un dreptunghi cu lungimea de 40 metri şi lăţimea de 20 metri şi este compus din două spaţii de poartă şi o zonă de joc. Liniile laturilor lungi sunt numite linii de margine, iar liniile laturilor scurte sunt numite linii de poartă (între barele porţii) sau liniile exterioare porţii (de ambele părţi ale porţii). În jurul terenului de joc trebuie să existe o zonă de siguranţă, cu o lăţime de cel puţin 1 metru de-a lungul liniilor de margine şi 2 metri în spatele liniilor exterioare porţii. Caracteristicile terenului de joc nu trebuiesc modificate în timpul jocului, astfel încât una dintre echipe să fie avantajată.
Porţile
În centrul fiecărei linii exterioare a porţii se găseşte o poartă. porţile trebuie să fie solid ancorate de podea sau de pereţii din spatele lor. Porţile au la interior o înălţime de 2 metri şi o lăţime de 3 metri. Barele verticale ale porţii sunt unite de o bară orizontală în partea superioară. Partea posterioară a barelor porţii trebuie să fie aliniată cu muchia posterioară a liniei de poartă. Barele verticale şi bara transversală trebuie să fie pătrate în secţiune, cu laturile de 8 cm. Pe cele 3 laturi care sunt vizibile dinspre terenul de joc, barele trebuie vopsite în 2 culori contrastante, care să fie diferite şi de culorile din jurul porţii. Porţile trebuie să aibă o plasă, ataşată în aşa fel încât o minge intrată o dată în poartă să rămână acolo.
Liniile terenului de joc
Toate liniile terenului fac parte integrantă din spaţiile pe care le delimitează. Liniile de poartă vor avea 8 cm lăţime între barele porţilor, în timp ce toate celelalte linii vor avea 5 cm lătime. Liniile dintre două suprafeţe adiacente pot fi înlocuite cu culori diferite între suprafeţe adiacente ale podelei.
În faţa fiecărei porţi este un spaţiu de poartă. Spaţiul acesta este delimitat de o linie a spaţiului de poartă (linia de 6 metri), care este trasată astfel:
1. O linie de 3 metri lungime direct în faţa porţii; această linie este paralelă cu linia de poartă, şi la la 6 metri distanţă de aceasta (măsurată de la muchia posterioră a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei spaţiului de poartă);
2. Două sferturi de cerc, fiecare cu o rază de 6 metri (măsurată de la colţul interior posterior al stâlpilor porţii), care fac legătura între linia de 3 metri lungime şi linia exterioară a porţii.
Linia de 9 metri
Linia de aruncare liberă (linia de 9 metri) este o linie intreruptă, trasată la 3 metri în afara liniei spaţiului de poartă. Atât segmentele de linie cât şi spaţiile dintre ele măsoara 15 cm.
Linia de 7 metri
Linia de 7 metri este o linie lungă de 1 metru, marcată în faţa porţii. Este paralelă cu linia de poartă şi aflată la 7 metri de aceasta (distanţă măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 7 metri).
Linia de restricţie
Linia de restricţie (limitare) a portarului (linia de 4 metri) este o linie cu lungimea de 15 cm, marcată în faţa porţii. Este paralelă cu linia de poartă şi la 4 metri distanţă de aceasta (măsurată de la muchia posterioară a liniei de poartă la muchia anterioară a liniei de 4 metri);
Linia de centru
Linia de centru uneşte mijlocul liniilor de margine.
Linia de schimb
Linia de schimb (un segment din linia de margine) pentru fiecare echipă, se întinde de la linia de centru până la un punct aflat la o distanţă de 4.5 metri de aceasta. Acest punct al liniei de schimb este marcat de o linie paralelă cu linia de centru şi care se întinde pe o distanţă de 15 cm înauntru liniei de margine şi 15 cm în afara liniei de margine (înauntrul şi în afara terenului de joc).nu mai styu nik de handball
Handbalul în România
Handbalul în România este organizat de către Federaţia Română de Handbal.
Fotbal-informatii generale
Fotbal
Fotbalul este un sport de echipă ce se dispută între două echipe alcătuite din 11 jucători fiecare. Se joacă cu mingea pe un teren dreptunghiular, acoperit cu iarbă, cu câte o poartă la fiecare capăt. Scopul jocului este de a înscrie goluri introducând mingea în poarta adversarului. În afara portarului, ceilalţi jucători nu se pot folosi de mâini pentru a manevra mingea. Caştigătorul meciului este echipa care a înscris mai multe goluri la încheierea partidei. De multe ori este cunoscut şi sub numele de soccer, întrucât cuvântul fotbal se referă şi la alte sporturi asemănătoare (fotbal american, fotbal australian)
Originile fotbalului se află undeva în urmă cu peste 2000 de ani. În 2004, forul ce guvernează acest sport la nivel mondial FIFA (Fédération Internationale de Football Association [1] a recunoscut China ca fiind locul de naştere al fotbalului. În jurul anului 200 î.e.n. chinezii jucau un sport asemănător numit cuju. Regulile au evoluat cu timpul, astfel ajungându-se la sportul practicat astăzi.
În primăvara anului 2001, FIFA informa că peste 240 de milioane de oameni joacă regulat fotbal, în peste 200 de ţări de pe întreg globul. Regulile sale simple şi echipamentul redus şi ieftin, necesar practicării fotbalului au contribuit, fără îndoială, la creşterea popularităţii sale. În multe zone ale lumii, fotbalul naşte pasiuni enorme şi joacă un rol foarte important în viaţa fanilor, a comunităţilor locale şi chiar a naţiunilor; este deseori numit cel mai popular sport din lume. Este recunoscut în multe ţări drept: sportul rege.
Cuprins
* 1 Natura jocului
o 1.1 Tactici
* 2 Regulile jocului
o 2.1 Istorie si evoluţie
o 2.2 Aplicabilitatea regulilor
o 2.3 Jucători şi echipament
o 2.4 Oficiali
o 2.5 Terenul de joc
o 2.6 Timpul
+ 2.6.1 Timpul normal de joc
+ 2.6.2 Prelungirile
+ 2.6.3 Reprizele de prelungiri şi loviturile de departajare
+ 2.6.4 Golul de aur şi golul de argint
o 2.7 Faultul şi comportamentul nesportiv
o 2.8 Avantajul
o 2.9 Ofsaidul
* 3 Foruri conducătoare
* 4 Competiţii internaţionale majore
o 4.1 Competiţii internaţionale globale
o 4.2 Competiţii internaţionale majore
* 6 Legături externe
Natura jocului
Un portar plonjând să oprească mingea ce se indreaptă spre poarta sa.
Fotbalul se joacă după un set de reguli, cunoscute sub numele de Legile Jocului. Acestea sunt dezvoltate în continuare:
Două echipe de câte 11 jucători fiecare încearcă să lovească o minge rotundă (mingea de fotbal), cu scopul de a o introduce în poarta adversă. Echipa care înscrie mai multe goluri până la finalul jocului este declarată câştigătoare; dacă ambele echipe au marcat acelaşi număr de goluri, meciul este considerat egal. Una din primele reguli este reprezentată de interzicerea atingerii intenţionate a mingii cu mâna în timpul jocului (excepţie fac portarii). Singura dată când jucătorul se poate folosi de mâini este atunci când aruncă de la margine (execută un aut). În rest, jucătorii se pot folosi de orice parte a corpului pentru a direcţiona mingea.
Jucătorii se pot apropia de poarta adversă astfel: prin dribling (alergarea cu mingea la picior); prin pasarea mingii între coechipieri; şi prin şutarea acesteia spre poartă. Jucătorii adverşi pot recupera mingea prin interceptarea unei pase sau prin deposedarea adversarului. Contactul fizic este limitat.
Jocul se opreşte doar în momentul în care mingea părăseşte cu întreaga circumferinţă o linie ce marchează terenul (fie pe pământ, fie în aer) sau când arbitrul fluieră. Jocul se reia prin diferite metode, analizate în continuare.
De obicei, într-un meci disputat la un nivel profesionist se înscriu puţine goluri. De exemplu, în prima divizie engleză (Premier League), în sezonul 2004-2005, s-au marcat, în medie, 2,57 de goluri pe meci. În plus, 88% din jocuri s-au încheiat cu mai puţin de 4 goluri marcate. Dar doar 8% din partidele disputate s-au terminat fără gol marcat.
Tactici
Legile jocului nu impun o altă poziţie ocupată în teren de vreun jucător, in afara celei de portar. De-a lungul timpului au apărut o serie de poziţii specifice. Acestea sunt:
* fundaş – jucător specializat în prevenirea încercărilor de a marca ale adversarilor;
* mijlocaşul – jucător care organizează jocul ofensiv al echipei şi oferă pase decisive atacanţilor; totodată el ajută apărătorii, încercând să oprească atacurile adverse încă de la început;
* atacantul – jucător al cărui principal rol este acela de a marca goluri.
Aceste poziţii sunt împărţite la rândul lor, după timpul petrecut de un jucător într-o anumită parte a terenului de joc. De exemplu, există fundaşi centrali, sau mijlocaşi stânga.
După cum am mai spus, aceste poziţii nu sunt restricţionate de reguli, iar fotbaliştii sunt liberi să-şi schimbe poziţiile în timpul jocului. Acest lucru se aplică şi portarilor, care deşi în marea majoritate a timpului se află în preajma porţii proprii, pot participa oricând la jocul ofensiv al echipei. Cele mai întâlnite cazuri sunt la loviturile libere sau la cornere.
Dispunerea jucătorilor pe teren se numeşte aşezare tactică. Exemple de aşezări tactice: 4-4-2 (4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 atacanţi); 4-5-1.
Stabilirea aşezării tehnico-tactice a echipei intră in subordinea antrenorului.
Regulile jocului
Istorie si evoluţie
Regulile jocului au fost conturate la mijlocul secolului XIX pentru a standardiza regulile unei mari varietăţi de jocuri asemănătoare, jucate în şcolile din Marea Britanie. Regulile Cambridge, asemănătoare cu cele de astăzi, au fost create la Colegiul Trinity din Cambridge, în 1848, la o întâlnire a reprezentanţilor mai multor colegii: Colegiul Eton, Şcoala Harrow, Şcoala de Rugby, Colegiul Winchester şi Şcoala Shrewsbury. Dar ele erau departe de a fi nişte reguli universale. În anii 1850, s-au format multe cluburi, independente de şcoli sau universităţi, care jucau diferite forme de fotbal. Multe foloseau propriile lor reguli, cel mai bun exemplu fiind clubul Sheffield F.C. (format din foşti elevi ai Scoala Harrow). Acesta a luat fiinţă în 1857, iar regulile create de ei au dus la formarea Federaţiei de Fotbal Sheffield & Hallamshire, în 1867. În 1862, John Charles Thring de la Şcoala Uppingham a creat un alt set de reguli des folosit.
Aceste eforturi au condus la înfiinţarea Federaţiei de Fotbal (FA) în 1863, care s-a întrunit pentru prima dată în dimineaţa zilei de 26 Octombrie 1863, la Freemason’s Tavern din Great Queen Street, Londra. Singura şcoală ce a fost reprezentată la această întrunire a fost Şcoala Charterhouse. Freemason’s Tavern a fost locul de întâlnire al Federaţiei pentru încă 5 întrevederi, între Octombrie şi Decembrie. În timpul acestora a luat naştere primul set cuprinzător de reguli. La ultima întâlnire, primul trezorier al FA, care era reprezentantul Blackheath şi-a retras clubul din FA, din cauza excluderii din regulament, la întâlnirea precedentă, a doua reguli de bază: prima era cea care permitea alergarea cu mingea în mâini şi a doua, posibilitatea împiedicării adversarului prin lovirea sa în “fluierul piciorului, prin tragere, sau prin ţinere. Alte cluburi englezeşti de rugby au urmat exemplul şi nu s-au înscris în FA. Dar în 1871, ele au format Federaţia de Rugby (Rugby Football Union). Cele 11 cluburi rămase în FA, sub conducerea lui Ebenezer Cobb Morley au ratificat primele 14 reguli ale jocului. În ciuda acestora, clubul Sheffield a continuat să joace după propriile-i reguli, până în anii 1870.
Astăzi regulile jocului sunt stabilite de International Football Association Board (IFAB). Aceasta a luat fiinţă în 1886 după o întâlnire a Federaţiei Engleze de Fotbal, a Federaţiei Scoţiene de Fotbal, a Federaţiei Galeze de Fotbal şi a Federaţiei Irlandeze de Fotbal în Manchester.
Prima ligă de fotbal a fost creată în Anglia, în 1888 de preşedintele clubului Aston Villa, William McGregor. Formatul iniţial conţinea 12 echipe din centrul şi nordul Angliei.
Federaţia Internaţională de Fotbal FIFA, s-a format la Paris în 1904, iar reprezentanţii săi au hotărât să adopte regulile create de IFAB. Popularitatea crescândă a jocului a condus la unirea reprezentanţilor celor două federaţii (FIFA si IFAB). Astăzi, conducerea acestora este formată din 4 reprezentanţi FIFA şi câte 1 reprezentant al fiecărei federaţii britanice.
Fotbalul este popular atât printre copii, cât şi printre adulţi.
Aplicabilitatea regulilor
Legile principale ale jocului sunt în număr de 17. Aceleaşi legi se aplică la toate nivele fotbalistice, chiar dacă prefaţa regulamentului permite federaţiilor naţionale să modifice anumite pasaje pentru diverse categorii (juniori, seniori, femei, etc.) Pe lângă cele 17 legi, numeroase alte decizii şi directive IFAB contribuie la reglementarea jocului de fotbal. Legile pot fi găsite pe site-ul oficial al FIFA.
Jucători şi echipament
Fiecare echipă este alcătuită din maxim 11 jucători (excluzând rezervele), dintre care unul trebuie să fie portarul. Regulile spun ca minimul de jucători acceptat într-o echipă este de 7. Există o varietate de poziţii în care jucătorii sunt amplasaţi de către un antrenor/manager, acestea nefiind prevăzute în regulamentul fotbalistic.
Fiecare echipă trebuie să desemneze un portar. Acesta este singurul căruia i se permite să atingă mingea cu mâinile. Totuşi, nici el nu are voie să facă acest lucru în afara suprafeţei de pedeapsă (careul de 16 metri) din faţa porţii sale.
Echipamentul de bază al jucătorilor este format dintr-un tricou, pantaloni, ciorapi (jambiere) şi apărătoare. Jucătorilor le este interzis să poarte altceva ce ar putea fi periculos pentru ei sau pentru alt jucător (inclusiv bijuterii sau ceasuri).
Un anumit număr de jucatori pot fi schimbaţi în timpul unui joc. Numărul maxim de înlocuiri, în meciurile internaţionale şi la nivel de ligi naţionale, este de 3. La alte nivele acest număr poate varia. Motivele cele mai întâlnite ce cauzează o schimbare sunt accidentările, oboseala, schimbările tactice sau tragerile de timp pe final de joc. La nivelul seniorilor, un jucător înlocuit nu poate reintra în joc.
Oficiali
Un joc este condus de un arbitru. Acesta deţine “întreaga autoritate de a pune în aplicare Legile Jocului, în concordanţă cu meciul la care a fost delegat” (Legea 5), iar deciziile sale sunt finale şi indiscutabile. Arbitrul este ajutat de 2 arbitri asistenţi (popular denumiţi tuşieri). În jocurile disputate la cel mai înalt nivel există şi un al patrulea oficial. Acesta îl poate înlocui pe arbitru în cazul în care acesta se află în imposibilitatea de a mai conduce meciul.
Terenul de joc
Mărimea standard a terenului
Lungimea terenului de joc, în cadrul meciurilor oficiale trebuie să fie cuprinsă între 100-110 m, iar lăţimea, între 64-75m.
În lungime, marginile terenului sunt delimitate de liniile de margine, în timp ce în lăţime (unde se află porţile), acestea sunt reprezentate de liniile de poartă. Pe fiecare linie de poartă, la cele 2 capete ale terenului, se găseşte câte o poartă. Lăţimea acesteia trebuie să măsoare 7,32m şi înălţimea, 2,44m. În spatele porţii se fixează plasa porţii, deşi aceasta nu este obligatorie prin regulament.
În faţa fiecărei porţi se află o suprafaţă a terenului, denumită suprafaţa de pedeapsă (popular, “careul de 16m” sau “careul”). Această suprafaţă este formată din: linia de poartă; 2 linii, ce pornesc de pe linia de poartă (la 16,5 m distanţă de bara porţii) şi înaintează 16,5 m în interiorul terenului; linia ce uneşte ce le 2 linii anterior explicate. Această suprafaţă îndeplineşte mai multe funcţii. Cea mai importantă este aceea de a delimita locul până la care portarul poate juca mingea cu mâna. Deasemenea, un eventual fault al unui apărător asupra unui atacant advers în această suprafaţă se va penaliza, de obicei, cu o lovitură liberă directă, cunoscută sub numele de lovitură de pedeapsă (penalty).
Terenul de joc are şi alte delimitări, abordate în articolul special dedicat acestuia.
Timpul
Timpul normal de joc
Un meci obişnuit de fotbal este alcătuit din 2 perioade de timp (reprize) de câte 45 de minute fiecare. Pauza dintre ele este de obicei de 15 minute.
Prelungirile
Arbitrul este cel care cronometrează meciul. El trebuie să aproximeze cât timp se pierde cu schimbările, cu asistenţa medicală oferită jucătorilor accidentaţi, cu avertizarea şi eliminarea jucătorilor, cu tragerile de timp, etc. Când există astfel de evenimente, arbitrul hotărăşte prelungirea reprizei; durata cu care se prelungeşte rămâne la latitudinea arbitrului şi doar el stabileşte când fluieră încheierea reprizei. Nu există alţi oficiali care să cronometreze meciul, deşi arbitri asistenţi pot purta ceasuri, iar la nevoie îl pot ajuta pe “central”. În meciurile la care există şi arbitru de rezervă, acesta este înştiinţat de arbitru cu câte minute se va prelungi meciul, iar el indică jucătorilor şi spectatorilor numărul de minute, ridicând o tabelă pe care stă scris acest număr.
Reprizele de prelungiri şi loviturile de departajare
În unele competiţii, dacă meciul se incheie la egalitate, se joacă încă 2 reprize de prelungiri, de câte 15 minute fiecare. Dacă şi după acestea scorul rămâne egal, se execută lovituri de departajare (lovituri de la 11m) pentru a se stabili echipa învingătoare. Golurile înscrise din aceste penalty-uri nu se iau în considerare la rezultatul final.
În competiţiile în care se joacă două manşe (fiecare tur presupune ca echipele să joace 2 meciuri între ele) se poate utiliza aşa-numita regulă a golului marcat în deplasare în cazul în care echipele se află la egalitate pe totalul celor două manşe. În cazul în care echipele sunt egale şi la numărul de goluri marcate în deplasare, există 2 variante: ori se trece la executarea loviturilor de departajare, ori meciurile se consideră încheiate la egalitate şi se dispută un nou meci (rejucare).
Golul de aur şi golul de argint
La sfârşitul anilor ’90, IFAB a experimentat diferite metode de a evita stabilirea echipei învingătoare prin executarea loviturilor de departajare. Acest mod de a pierde un meci este foarte neplăcut pentru orice club.
Metodele au constat în încheierea jocului în prelungiri, mai devreme de cele 30 de minute obişnuite. Fie când se marchează primul gol (gol de aur), fie la sfârşitul primei reprize de prelungiri, în cazul în care una dintre echipe are în acel moment avantaj pe tabela de scor (gol de argint). Aceste experimente au fost retrase destul de repede.
Golul de aur a fost folosit la Campionatul Mondial din 2002 (Coreea de Sud-Japonia), iar golul de argint la Campionatul European din 2004 (Portugalia)
Faultul şi comportamentul nesportiv
Faultul se produce în momentul în care un jucător comite o faptă nesportivă citată de Regulamentul de fotbal, în timp ce mingea se află în joc. Ele se regăsesc în Legea 12. Faptele mai grave, cum sunt henţul (jucarea mingii cu mâna), tragerea unui adversar, împingerea unui adversar, etc., se pedepsesc cu lovitură liberă directă sau lovitură de la 11 metri (dacă “infracţiunea” se produce în careul de 16 metri). Celelalte se pedepsesc cu lovitură liberă indirectă.
Comportamentul nesportiv poate apărea oricând, atât la jucătorii aflaţi pe gazon, cât şi la rezerve. Faptele ce conduc la un astfel de comportament sunt considerate a fi împotriva spiritului jocului şi se pedepsesc cu cartonaş galben sau cu cartonaş roşu (eliminare).
În ultimul timp, în fotbalul profesionist a apărut o nouă problemă: simularea. Aceasta constă în căderea unui jucător cu scopul de a obţine o lovitură liberă (eventual un penalty), chiar dacă nu a existat în prealabil contact între el şi jucătorul advers (presupus că ar fi faultat). Fiind un gest greu de sesizat de arbitri, simularea este acum considerată “gest nesportiv” şi este sancţionată cu cartonaş galben.
Avantajul
Avantajul presupune ca arbitrul să permită continuarea jocului (să nu-l oprească) chiar dacă la un moment dat se produce o “infracţiune” împotriva unei echipe. Acest lucru se intâmplă doar dacă acea echipă poate beneficia de nesancţionarea greşelii adversarului. Dacă nu se profită de avantajul lăsat, arbitrul poate reveni asupra deciziei şi poate întoarce faza la momentul iniţial, acordând lovitură liberă. Timpul scurs între acordarea avantajului şi revenirea la faza premergătoare nu poate depăşi 4-5 secunde.
Chiar dacă se utilizează această clauză a avantajului, la prima întrerupere a jocului, arbitrul poate sancţiona (dacă este necesar) jucătorul ce a comis faultul (gestul nesportiv).
Ofsaidul
Legea ofsaidului limitează posibilitatea atacanţilor de a se poziţiona atât în faţa mingii (mai aproape de linia porţii), cât şi în faţa penultimului jucător advers. Adesea se spune că această regulă a fost creată pentru a evita ca jucătorii să aştepte mingea într-un singur loc, cât mai aproape de poarta adversă (popular vorbind, “să stea la pomană”). Dar în realitate, legea este similară celei din rugby. Detaliile şi aplicarea acestei legi sunt complexe şi de multe ori ea naşte controverse.
Foruri conducătoare
Forul internaţional, recunoscut, ce guvernează fotbalul (şi jocurile asociate acestuia, cum ar fi futsal şi fotbal pe plajă este FIFA (Fédération Internationale de Football Association). Cartierul general al FIFA se află la Zurich, Elveţia.
FIFA este imparţită în şase confederaţii regionale; acestea sunt:
* Asia: AFC (Asian Football Confederation)
* Africa: CAF (Confederation of African Football)
* America de Nord, Centrală şi Caraibe: CONCACAF (Confederation of North, Central American and Caribbean Association Football)
* Europa: UEFA (Union of European Football Associations)
* Oceania: OFC (Oceania Football Confederation)
* America de Sud: CONMEBOL (South American Football Confederation)
Numeroasele federaţii naţionale se află sub jurisdicţia acestora. Ele sunt afiliate atât la FIFA, cat şi la confederaţia corespunzătoare continentului din care provin.
Competiţii internaţionale majore
Competiţii internaţionale globale
Cea mai mare competiţie internaţională în fotbal este Campionatul Mondial de Fotbal, organizat de FIFA. Această competiţie se desfăşoară o dată la 4 ani. Peste 190 de echipe naţionale participă în turneele de calificare cu scopul de a obţine un loc la turneul final. Acesta este alcătuit in acest moment din 32 de echipe (numărul lor a crescut de la 24 în 1998) şi se desfăşoară pe parcursul a patru săptămâni. Următorul Campionat Mondial va avea loc în 2010, în Africa de Sud.
La Olimpiada de vară, înca din 1900, se desfăşoară un turneu de fotbal, cu o singură excepţie: Jocurile Olimpice din 1932, disputate la Los Angeles. La început participau amatorii, dar din 1984 au fost acceptaţi şi profesioniştii, cu câteva restricţii ce fac ca ţările să nu poată să trimită cele mai puternice loturi. În acest moment, turneul Olimpic masculin este disputat de jucători sub 23 de ani, fiind permis un număr redus de jucători mai în vârstă; în consecinţă, competiţia nu este considerată ca având aceeaşi importanţă precum Campionatul Mondial. Turneul feminin a apărut în 1996; diferit de cel masculin, la acesta sunt prezente cele mai puternice loturi ale echipelor naţionale, fără restricţii de vârstă. Aşadar, este considerat a avea acelaşi prestigiu ca şi Campionatul Mondial de Fotbal Feminin (FIFA Women’s World Cup).
Competiţii internaţionale majore
* la nivel global: Campionatul Mondial de Fotbal; Campionatul Mondial de Fotbal al Cluburilor
* Europa: Campionatul European de Fotbal; Liga Campionilor Europeni; Cupa UEFA
* America de Sud: Copa America; Copa Libertadores
* Africa: Cupa Africii pe Naţiuni; Liga Campionilor Africii
* Asia: Cupa Asiei; Liga Campionilor Asiei
* America de Nord, Centrală şi Caraibe: CONCACAF Gold Cup); Cupa Campionilor CONCACAF
* Oceania: Cupa Oceaniei pe Naţiuni; Liga Campionilor Oceaniei
